Mihai Gîndu
https://curierulnational.ro
În pregătirea lansării celui mai nou film al său, Mireasa mortului, regizorul Cornel Gheorghiţă a avut amabilitatea să ne ofere un interviu pe marginea realizării acestuia, dar şi despre cinema în general
– Am fost surprins să aflu că filmul dvs. este inspirat dintr-o poveste adevărată. Nu o să întreb care este aceea, este secretul producătorului, dar aş fi curios să ştiu: cum a ajuns la dvs? V-a povestit-o cineva? Sau aveţi vreo cunoştinţă sau vreo rudă care a fost implicată?
R: Un producător care lucra la Tvr Liberă – mi-a spus că au plecat în Maramureş să filmeze cele trei evenimente – botezul, nunta şi înmormântarea în acelaşi sat. Înmormântarea a fost ultima care a fost filmată – era sfârşitul toamnei. După filmare au plecat cu toţii la Bucureşti. La montaj şi-au dat seama că le lipseau planuri generale ale satului – cu zăpadă (care căzuse în timp ce filmau înmormântarea). Operatorul de imagine a plecat singur în sat să filmeze cadrele care filmau. Acolo ţăranii l-au luat la fugă aruncând cu pietre după el. Din satul vecin a aflat că cei trei (cel care a jucat rolul mortului şi doi tineri orfani care au jucat copiii mortului) au murit într-un accident de maşină.
"Omul nu poate trăi fără poveşti"
– Filmul abordează curajos, dar şi credibil o temă mult-discutată: sunt anumite credinţe şi superstiţii un simplu mit sau îşi au rădăcinile în realitate? Noi credem că răspunsul corect este al doilea, fiindcă au existat şi cazuri reale de acest tip (sigur, nu obligatoriu identic ca în film). În plus, acest mesaj a fost receptat şi transmis de mai mulţi cineaşti (a se vedea şi ”Inland Empire”, de David Lynch).
R: Bunicul meu a fost preot de ţară. El mi-a povestit Biblia. Când cosea iarba din cimitirul bisericii, copil fiind, căscam singur ochii la frescele din biserică. Încercam să fac legătura între imaginile de pe pereţi cu poveştile lui. Încercam să fac legătura între ţăranii care veneau la biserică şi personajele din frescele pictate, atât de diferite de ei. Nu pot să vă spun decât despre această realitate. Ce legătură are aceasta cu miturile care vin din vremurile trecute, este o încărcătură istorică, deci şi culturală pe căreia societatea îi dă încărcătură şi semnificaţie. Mircea Eliade a fost preocupat toată viaţa sa de aceasta.
Dar filmul abordează şi problema coincidenţei. Iar oricât de materialişti putem fi, unele dintre ele sunt tulburătoare. Pentru că omul nu poate trăi fără poveşti! Chiar dacă nu are, le fabrică el singur. Iar coincidenţele apar în capul nostru spontan. Iar cu cât memoria noastră este mai mare (sau mai bună) cu atât coincidenţele sunt mai multe.
În film, fotograful Martin are o expoziţie cu panouri „Fotografiatul interzis” – vezi site-ul pe care Relu îl descoperă pe net. Un alt panou îl descoperă Jacques la ghicitoare, iar apoi în casa părăsită din finalul filmului, când Martin aţâţă focul. Pentru cineaştii francezi, acestea sunt câteva semne de a reflecta: dacă pot „filma viitorul”, sau „moartea”, „sau destinul”. Cartezieni fiind (ca majoritatea francezilor), ei nu iau în seamă acest lucru. Dar este doar o aparenţă, căci Martin însuşi abordează această tematică în fotografiile sale, pozând „fotografiatul interzis”?
– Cum a luat naştere ideea realizării acestui film? A fost un proiect mai vechi sau a apărut mai recent, poate ca o încununare a unor teme anterioare?
R: Originea primară a filmului a venit din faptul că am văzut multe documentare făcute de echipe străine depre obiceiurile din România. Mi-am dat seama că ceea ce filmau ei era mai degrabă o dorinţă de a exploata exoticul şi spectacularul, fără să intre în profunzimea lucrurilor. Probabil că le lipsea cultura necesară despre obiceiurile noastre. După mine, filmul documentar implică o etică în care personalitatea artistului se confruntă continuu cu subiectul pe care-l filmează, un subiect care la rândul său are carateristicile lui proprii. Abia după ce am cunoscut străinătatea, am simţit nevoia să fac filme documentare cu subiecte româneşti.
– Cât timp v-a luat de la prima idee până la forma definitivă? Au fost cadre/scene din film pe care le-aţi tăiat sau refăcut?
R: Nu ştiu exact când s-a născut acest proiect – poate faptul că de exemplu când am obţinut cetăţenia franceză, actul fiind ca un „certificat de naştere” pe care îl primeşti, a fost semnat în ziua în care a murit mama. Sau poate când am auzit povestea celor trei care au murit după ce au participat la o înmormântare… Pot să vă spun că de fapt subiectele se impun ele însele. Căci din când în când ele revin periodic în memorie până devin obsesii. Atunci poate că e timpul să faci ceva ca să te descarci.
– Ştim că sunteţi stabilit în Franţa, lucru care se reflectă destul de pregnant şi în film, eroii fiind o echipă de filmare franceză. Cum s-a materializat ideea unei coproducţii, aţi ţinut legătura cu cei din ţară şi le-aţi expus proiectul?
R: Întâlnirea dintre două culturi pune în evidenţă deosebiri, dar şi asemănări dintre oameni. Este alegerea fiecăruia dintre noi să discerană care sunt colective, care sunt individuale. Dramatic vorbind, acest subiect poate funcţiona, după mine, fie că cei trei cineaşti sunt francezi, sau nemţi sau din altă ţară occidentală. Nu ştiu cum ar reacţiona o echipă japoneză ? În cazul acesta, subiectul i-a interesat pe francezi în mod direct. Dar nu sunt la prima experienţă. O vedeţi în filmele mele precedente Europolis şi Cripta (ce pot fi văzute pe Cinepub.ro).
– Mărturisesc că filmul a avut o puternică impresie asupra mea, mai ales că trăim într-o epocă în care predomină comercialul. Sunt filme făcute pentru divertisment, filme care transmit un mesaj şi filme, mai puţine la număr, care te transformă. Personal, încadrez ”Mireasa mortului” în ultima categorie şi sper ca acest lucru, alături de aprecierile cinefililor, să fie o recompensă pentru efortul pe care l-aţi depus în materializarea acestui proiect.
R: Nu cred că ar trebui să opunem una celeilalte– comercialul „artisticului”. Pun în ghilimele întrucât la noi circulă această iteraţie. Mi-a dat seama, la studiorile din Buftea, că „artistic” însemnă ficţiune lungmetraj. Ca şi cum documentarele nu pot fi artistice? Sau de exemplu terminologia „cinema de autor”, un cinema care nu este comercial? Fiecare film are un autor. Iar dacă el se recunoaşte în filmele sale, prin stilul său, cu atât mai bine. Este totuşi o nuanţă între regizor (realizator în franceză, sau director în engleză) şi artist. Idealul ar fi ca una să nu excludă neapărat pe cealaltă (Milos Forman, Stanley Kubrick etc.) Dar ăsta e doar idealul.
– Ce doriţi să le transmiteţi cinefililor şi ce planuri de viitor aveţi?
R: Cinefililor le doresc să rămână tot timpul curioşi şi dincolo de această perdea comercială, cum aţi numit-o.
Pregătesc un proiect despre „revoluţia” română. Prima mare manipulare pe care am trăit-o în direct, atât pe străzile Bucureştiului, cât şi în faţa televizorului.