Petre Mihai Bacanu
RECOGNOSCIBILE CU ŢĂRÂNĂ
“Mireasa mortului” este un film profund despre existenţă, despre cunoaştere, despre căutări – dinăuntrul spre exteriorul sufletului.
Martin - unul din cele doua personaje principale alături de Irina – în primul plan al filmului « iese din pamânt » - o staţie de metrou- înainte de a primi un telefon de la prietenul său.
Ca între prieteni el se simte nevoit să-l ajute în ciuda conflictului cu « femeia » sa Margot. Mai apoi, acelaşi Martin murind, la orizontală, se întoarce de unde a venit. Da, este o vorba de o moralitate creştină –cine se naşte din ţărână, sfârşeşte în ţarână… Naşterea şi moartea - recognoscibile cu ţărâna. Viaţa, aşadar, este o mixtura dintre taină şi ţărână.
Martin organizase expoziţia « fotografiatul interzis ». Relu descoperă acest lucru când caută informaţii despre Martin, pe net. Ce reprezină, de altfel, pentru Martin « fotografiatul interzis » ? Una este când vezi ceva direct şi simplist, alceva când vrei să vezi ceva ce este « interzis » de ceilalţi. Ce interzic totuşi ceilalţi? Didina, ghicitoarea, nu vrea să fie filmată. La prima vedere este un lucru anodin, dar Didina ghiceste viitorul şi-l vede în cărţi pe acest al patrulea « un om care vine de departe ». La nelămurirea ei - « unde este al patrulea », ea îl va întâlni în viitor. Viitorul ghicit chiar de ea - în casa arsă a conacului. Acest « al patrulea » este o referintă a creştinitătii noastre, bazată pe cele trei elemente. Dacă este depăşită ca număr, duce către o direcţie malefică.
Panoul « fotografiatul interzis » furat de Jaques din casa ghicitoarei, traversează întreaga poveste până la sfârşit şi ajunge în mâiele lui Martin, atunci când acesta aţâţă focul, chiar cu acest panou, în casa părăsită a lui Ciorsak. Chiar dacă Martin, vine dintr-o lume carteziană, el nu mai dă nici o importanţă atunci când întărâtă focul cu pancarta « fotografiatul interzis », cu toate că este preocuparea lui de fotograf, a cărei expozitie are tocmai această temă. O comportare evanescentă.
Între dragoste şi moarte, autorul pune această dilemă spectatorului: pot oare fi fotografiate cu adevărat aceste două fenomene în timp ? – dragostea, dar moartea ? Oare filmului îi rămâne doar o modestă contribuţie, ca cea a documentarului clasic, al lui Jaques, care începe la sfârşitul filmului-ficţiune, cu un comentariu bine şlefuit ? Comentariul său rezumă cele trei evenimente: botezul, nunta, înmormântarea. Documentarul corolar este departe de cele ce s-au petrecut în satul în care au filmat.
Rămâne totuşi o speranţă – ultimul plan al filmului-ficţiune . După cercul pentru botezul copilului vine ultimul plan al peliculei: sub supravegherea lui Dumnezeu, care îi priveşte pe toţi de acolo de sus, descoperim un Dumnezeu înconjurat de poveştile umane ce sunt imortalizate pe frescele bisericii. Un labirint , al armoniei, al conştiinţei. Ce ar fi putut preceda impietrirea omului? Doar mântuirea.
Suntem într-una dintre mănastirile din nordul Moldovei . Fresce de la sfârşitul lumii Bizanţului târziu (Moldoviţa). Ca o rezonantă a vremilor trecute autorul ne propune o muzică de atunci: Vivaldi (utilizată de-a lungul întregului film.)
Bizanţul a cunoscut o perioadă nefastă – conflictul iconoclastilor versus iconofililor– sec. VIII. Atunci când au fost interzise pur şi simplu imaginile religioase, cultul icoanelor. Se reproşa credincioşilor că în loc să se roage către sfinţi ei idolatrizau imaginile religioase. « Imagini interzise » - « fotografiatul interzis ? » Este tocmai tema expozitiei lui Martin, nu-iaşa?
Cuvântul imagine vine din greacă, ikon=icoană. Ceea ce nu este tocmai acelasi lucru ! În civilizaţia noastră iconoclastă , cea care a inventat fotografia, cinemaul, internetul , cuvânul imagine s-a diversificat în mai multe sensuri – imaginea românilor, imaginea Chinei, imaginea unui star, al unei personalităţi etc…
Prin punerea în scenă a unei înmormântări ne aflăm dincolo de adevărul convenţional al « înmormântării false » , şi chiar dincolo de o « înmormântare adevărată » - cea a lui Relu. Ei bine, moartea nu poate fi pur şi simplu filmată. Căci nu este vorba doar de corpul Irinei care se răceşte ci şi de suflet. Şi ce « imagine » are sufletul ? Nu cumva depinde chiar de esenţa cinematografului - imperfecţiunile ochiului, incapabil să perceapa imaginile care se succed cu repeziciune?
Chiar dacă Martin vine dintr-o lume în care raţiunea este izvor de cunoaştere, el nu mai dă nici o importanţă panoului « fotografiatul interzis »- cu toate că este preocuparea lui de fotograf. De unde aceasta situaţie ? Din istoria noastră bizantină. Este imaginea care ne priveste : în biserica în timpul botezului. O nouă tresărire a inimii, o renaştere. Imaginea « vede » sufletele, care au fost filmate, de-a lungul story-ului.
Cupola bisericii oblăduieşte oameni anodini, prinşi de ceremonia botezului, o ceremonie ce integră, pe cel nou venit, în rândul ordinei creştine, a eternei reîntoarceri.
Mireasa mortului” este o istorie compusă de destinele şi poveştile omeneşti, cele care se exprimă prin imagini, dar nu numai. Şi prin cuvânt. Caci la început a fost verbul, care poate fi provocat din iubire – dragoste . Irina, cu sensibilitatea ei, provoacă necuvântătoarele prin « verbul » ei ne-articulat. Cum altfel - sufletele fiinţelor curate o înconjoară. Frumuseţe a sufletului, înalţare sufleteasca printre cei reliefaţi doar de naştere şi moarte.
După această armonie, vine despărţirea. Cruntă, violentă, bruscă. Accidentul maşinii care tocmai a lovit ursul (cel care a asistat iîn pădure la noaptea lor de dragoste?!). Se poate, căci animalul îl urmăreşte pe Martin până la capăt. Şi până la urmă se transformă.
Pentru a ajunge acolo, Irina îi dezleagă picioarele lui Martin care agonizează în spital (baticul de doliu) . Totul devine rece şi întunecat, iar spiritele morţilor ies, noaptea, ziua şi vagabondează hai hui, în comunitate. Lui Marin îi este frig, nu numai pentru că suntem în plin solstiţiu de iarnă, dar mai ales pentru că ajunge în casa strigoaicei. Acolo unde ursul se transformă în bestie, una cu două capete umane, o bestie ce prinde viaţă şi arde odată cu imaginea strigoaicei. Tensiunea dramatică creşte întrebându-ne dacă există imagini « bune » şi imagini « rele ». Şi ele sunt prezentate cu formele lor – sunt cele care au despărţit iconoclaştii de iconoduli. Sunt cele care ard nu ca să lumineze ci să ne plonjeze în întuneric. Dar şi aici parcă, avertizeaza Cornel Gheorghita, moartea este doar o scurtă suspendare a vieţii.
Parcă cunoaştem ceva mai multe după moarte decat am aflat înainte de nastere. Ce este intunericul? Este lumina.
“Mireasa mortului” povesteste, aşadar, cele trei zile din viaţa unui om: botezul, nunta, înmormantarea. Restul sunt doar preludii. Un film despre condiţia umană, abrupt, “scris” cu eleganşă spirituală, ca un pod construit întru expansiunea cunoaşterii si existenţei, cu actele lor, deloc intâmplătoare - botez, nuntă, înmormantare, cu grija statornică pentru valoarea convenţional-concreta.
Un film care parcă mai dezleaga o taina a liniştii eterne şi a renaşterii sufleteşti.