„Mireasa mortului” poate fi luat drept un demers un demers de traducere, pe de-o parte o traducere a documentarului pe terenul ficțiunii, și pe de altă parte o transformare a realității în spațiul nebulos al universului suprauman, care depășește granițele lumii materiale. Pe scurt, inspirația de tip documentar relaționează în film cu realitatea poveștii: o echipă de filmare din Franța ajunge într-un sat din România, cu intenția de a face un documentar infuzat de specificitățile și tradițiile locale. Pentru asta imperativul ficțional le impune o secvență de înmormântare și în cele din urmă francezii ajung să mizansceneze, cu aportul localnicilor, o înmormântare tradițională, cu toate rolurile acoperite de oameni reali, aparținând mediului, mai mult sau mai puțin dornici să participe la acest ritual ficționalizat. Aici, filmul deschide un dialog despre relațiile complicate dintre realitate și ficțiune, dintre materia documentară și lumile imaginare care par să iasă la suprafață, să capete și ele carne și oase.

 

Filmul tatonează o zonă puțin explorată în cinemaul românesc, abandonând spațiul urban alienant pentru a plonja în mediul rural, în mitologia lui complexă, colorată cu diverse credințe magice, un punct de intersecție între ritualurile vieții de zi cu zi în toată simplitatea lor (întâlniri la crâșma din sat, prânzuri picurate cu pălincă, drumul duminical la biserică etc.) și misterele unei lumi nevăzute. Lume care, în unele momente, pare să devină din ce în ce mai tangibilă, ieșind din perimetrul strict al superstiției și al supranaturalului pentru a se revărsa peste oameni și spații.