Maria Capelos
Rituri de trecere și mentalități de netrecut

O echipă de filmare din Franța realizează un film documentar despre tradițiile legate de botez, nuntă, înmormântare, un triptic ce marchează venirea pe lume, desăvârșirea prin întemeierea unei familii ce asigură continuitatea speciei – nunta - și părăsirea vieții pământești, înmormântarea.

Jacques și echipa de filmare sosesc în sat însoțiți de Ioana, interpreta și persoana care le-a intermediat întâlnirea cu Iacob -, omul ceva mai înstărit și cu o anume influență în sat, cel care orchestrează evenimentele pe care le filmează Jacques.

Fiecare pas parcurs de echipa de filmare franceză face trimitere la problemele cu care se confruntă satul românesc, fie că e vorba de infrastructură, de alimentare cu utilități, de traiul cotidian. Filmările sunt însă făcute fără tușe foarte îngroșate, cu o anumită tandrețe și înțelegere chiar, aidoma unui trăitor nostalgic al acestor meleaguri.

Chiar și revolta documentariștilor francezi este percepută de spectator ca una ce dovedește pentru început răbdare și înțelegere și care este îmblânzită cumva de frumoasele peisaje ale locului. Tot filmul este marcat de contrastul între comportarea sătenilor, evenimentele de neînțeles, grotesc-amuzante uneori, tragice de-a binelea alteori, și frumusețea locurilor.

Fără a vedea genericul de început, care anunță că filmul a fost inspirat de evenimente reale, simți implicarea emoțională a regizorului, revoltată, dar tandră, înțelegătoare față de poveste.

Călătoria lor este marcată încă de la început de lucruri greu de înțeles pentru echipa franceză. Sylvain, fotograful, s-a înbolnăvit și este în spital, fără un diagnostic precis. Așa află francezi că a fost... deocheat, un fel de vrăjitorie, li se explică senin. Este primul semn de uimire a francezilor, care ajung însă chiar de la început să se întrebe ”Și dacă... e adevărat?”, negăsind o explicație logică a înbolnăvirii lui Sylvain. Iar seria întrebărilor și îndoielilor abia începe.

Așa intră în scenă prietenul lui Jacques, Martin, solicitat să-l înlocuiască pe Sylvain, care se trezește direct implicat în filmările pentru cel de-al doilea moment important al filmului, nunta. O nuntă ca la sat, cu tot tacâmul: ceva manele, ținute de bazar, furarea și cumpărarea miresei. Aici intră în scenă și bețivul, ratatul satului, ca un fel de marotă, precum și muta satului, frumoasa și sensibila Irina.

Lucrurile încep să se complice și tensiunea crește gradat odată cu filmările ultimului moment al documentarului, înmormântarea. Nu se poate face deoarece... nu există niciun anunț de deces în ziar! Sau, cum spune Jacques, exasperat că timpul expiră, ”Voi nu faceți nimic ca toată lumea aici”. Și, când apare într-un târziu o înmormântare, familia nu este de acord. Se crede că mortul ar fi devenit... moroi! Scena cu explicația vecinei, stupefiantă, conținând și un dram de ironie privind credința -  ce va fi reluat mai târziu cu o anumită revoltă, atunci când preotul din sat face slujbă de spălarea păcatelor și pune anumite întâmplări pe seama confesiunii diferite a lui Jacques și echipei lui – este una din cele mai sugestive în economia filmului și a evidențierii lumii satului românesc cu toate superstițiile și angoasele ei inexplicabile. Așa cum cea în care Irina privește un fluture într-un peisaj de o frumusețe ireală sau vorbește cu un păun, în paralel camera prezentând bătaia dintre cei doi pretendenți la iubirea Irinei, de această dată întrun peisaj ceva mai sălbatic, este încărcată de semnificații și simboluri, făcând ca acțiunea protagoniștilor să treacă în planul doi și să percem pregnant doar natura.

După fiecare scenă ce creionează continuarea acțiuni, apare imaginea cârciumii satului, birtul  unde se pune țara la cale, acolo unde se află ”instanța” de judecată de care nimeni nu scapă, dar și locul unde se știe totul despre oricine, acolo unde burlescul provoacă râsul dar și plânsul, ce oferă cele mai savuroase replici: ”Acolo (în Franța), duci mortul la pompe funebre și îl primești într-o oră în borcan. Și de unde știi a cui e cenușa?”.

Se apelează la ghicitoarea satului, Didina, care trebuie să le spună cine și când moare! Dar nici măcar vrăjitoarea satului nu știe. Și atunci se înscenează o înmormântare!

Doar că asta este de rău agur în ochii oamenilor! Aduce ghinion!

Se filmează înmormântarea, cu tot grotescul ei și cu tot murmurul de voci revoltate ale sătenilor față de echipa franceză privită ca sfidând credința.

În paralel este redată frumoasa poveste de dragoste care se înfiripă între Martin și Irina, și ea privită cu suspiciune, străinii fiind întotdeauna cei care aduc necazuri.

Lumea satului se dezvăluie în toată întinderea ei, cu bune și rele, cu peisaje superbe, ca o oază de liniște, dar și cu superstițiile care creează o lume închisă, fatalistă, lipsită de acțiune reală, în care tot ce se întâmplă se datorează unor credințe și unui destin cu care nu te poți pune. Pentru ei nu există întâmplări, coincidențe, există doar lucruri generate de încălcarea unor tabuuri. Iar ele sunt atât de puternice încât desfășurarea acțiunii îi prezintă și pe francezi întrebându-se ”dacă nu cumva...”.

E o lume pe care regizorul o scoate în evidență cu o oarecare sfială parcă, printr-o  poetică succesiune de scene, relevate de imagini din interior caselor filmate prin ferestre, un fel de nimeni nu e singur aici, totul trebuie știut și judecat.

Real sau nu, jocul de-a înmormântarea conduce la o suită de accidente nefaste în care ”mortul” moare cu adevărat, casa lui Iacob, tatăl adoptiv al mortului, ia foc, ceea ce întărește credința sătenilor că francezii nu au adus decât ghinion. Așa încât, întoarcerea lui Martin din Franța, hotărât să o ia de nevastă pe Irina, generează o mobilizare generală a sătenilor pentru pedepsirea vinovatului, a străinului care le-a încălcat superstițiile și a provocat  soarta. Doar că, de această dată, revolta bazată pe superstiții, fără îndoieli și întrebări, se finalizează cu o altă moarte, cea a unui personaj care iubea și era iubit, ce jucase și rolul de ”Mireasă” a mortului pentru înmormântarea înscenată, așa cum cereau aceleași tradiții.

Filmul se încheie cu imaginea de început, cea a botezului, cea în care viața o ia de la capăt, pe replica ”Rituri de trecere care marchează viața oamenilor. Undeva la Porțile Orientului, acolo unde tradițiile și superstițiile rezistă încă logicii lumii moderne, o mică comunitate din România ne primește să petrecem împreună momentele cele mai importante ale existenței ei.”.